Arh. Nicolae Ghika-Budești: Imobil dispărut: Palatul George A. Știrbey, 1911

Calea Griviței nr. 5

Prințul George A. Știrbey
Sursa: A.N.R. fototeca, album Barbu Știrbey

Potrivit testamentului din iarna lui 1895 redactat de prințul Alexandru B. Ştirbey, fiul său cel mic, prințul George (1883-1917) primea vechea casa de la nr.121 (locuită până atunci de George Filiti, procuror la Curtea de Casație) de pe Calea Victoriei și locul viran din Calea Griviței.

În anul 1911, prințul George comandă o reședință amplă, proiectul[1] fiind realizat de arh. Nicolae Ghika-Budești.[2] În mai arhitectul cere primăriei definitivarea alinierii Căii Griviței, proprietatea George Știrbey pierzând prin expropriere o suprafață de 173, 52 m.p. și primind la schimb 65,53 m.p. din spațiul public. Contractul dintre cele două părți va fi semnat abia în 1913. Principele ar fi trebuit să primească despăgubirea de 20.000 lei în 1914, dar nici după moartea lui, în 1918, nu se recuperase jumătate din sumă.

Este greu să încadrăm stilistic proiectul propus de arh. Ghika-Budești, acestă lucrare prezentând o îmbinare romantică a mai multor elemente decorative. Fațada a fost realizată din cărămidă aparentă, specifică stilului arhitectului. Anumite elemente de la ferestre, ancadramentele și delimitări sunt tratate într-o piatră mai deschisă, rezultând un frumos joc cromatic. Palatul era format dintr-un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un etaj. Suprafața varia între 339, 72 m.p. și 273, 75 m.p.

În spatele corpurilor de la Calea Griviței se mai aflau diferite corpuri cu funcții de dependințe. La nivelul subsolului se aflau: camera portarului, spălătoria, anticameră și birou, scări de serviciu, camera de servitor, depozitul de cărbuni, caloriferul, o bucătorie și o toaletă și alte spații nenumite – retrase către corpul semicircular al grajdului palatului Știrbey de pe proprietatea lui Barbu A. Știrbey.

Planul parterului ne indică următoarea dispunere: intrarea dădea printr-un coridor acoperit spre o curte interioară cu acces atât la palat cât și la corpul retras spre curte. De la intrarea în palat se ajungea într-un vestibul, apoi într-un mare salon, dispus pe diagonală între palat și corpul retras spre curte (format din sufragerie, serviciu și alte mici camere neidentificate). Din vestibulul boltit se mai putea ajunge și spre un coridor ce ducea spre un mare birou și la seră. În birou se putea pătrunde direct, atât din Calea Griviței, dar și prin curtea posterioară. Ca de altfel și în cazul marelui palat al fratelui Barbu, spațiile de la parter au fost destinate primirii și exercitării diferitelor activități economico-politice. În epocă George a avut o carieră promițătoare, fiind remarcat ca un bun orator.

Pe una dintre foile de la dosar a fost notat numărul de telefon al firmei inginerilor și arhitecților Vignali-Gambara. Este posibil ca ei să fi fost antreprenorii palatului, familia Știrbey reluând colaborarea cu ei și după primul război mondial.

Cercetând documentele de la arhivă aflăm că palatul a fost ipotecat la Creditul Funciar Urban, posibil pentru a garanta un împrumut pentru moșia Dărmănești sau alte afaceri de-ale principelui.

În prim plan vechile case ale lui George, pe latura din dreapta palatul G. Știrbey

Ținând cont de faptul că principele George A. Știrbey își pierde viața relativ timpuriu, ca urmare a unei epidemii în 1917, nu credem că proprietatea din București este locuită multă vreme de familia sa. Nu ar fi exclusă ipoteza ca palatul să fi fost închiriat unei firme. Într-o fotografie interbelică (după 1926), pe calcanul palatului, se poate vedea ”AEG”, o referire doar la o reclamă sau chiar la firma ce își avea sediul acolo în perioada interbelică. Văduva Elisabeta Băleanu Știrbey își crește cele două fiice, pe Sanda și Marina, la moșia Dărmănești, în conacul realizat între 1913-1914, se pare, tot după planurile arhitectului Ghika-Budești[2].

Cele două mari personalități ale arhitecturii, Ghika-Budești și G.M. Cantacuzino, erau rude apropiate, veri primari. Merită amintit că părinții arhitectului G.M. Cantacuzino, Marcela Bibescu și Nino Cantacuzino, își odihnesc somnul de veci la Bellu în aceeași parcelă cu familia Ghika-Budești.

Nu cunoaștem soarta clădirii, dar presupunem că a dispărut după bombardamentele din al doilea război mondial ce credem că au afectat și vechile case și fostul corp de gardă. Nu cunoaștem vreo referire la acest palat dispărut, nici în memorialistică, nici în istoria arhitecturii bucureștene.

[1] A.N.D.M.B. fond P.M.B. tehnic, dosar 73/1911, f. 25 verso

[2] Atribuirea aparține istoricului Narcis Dorin Ion pornind de la mărturiile Saftei Varlam, nepoata Știrbey. Istoricul Ion Mihai Cantacuzino consemnează arhitecți italieni în perioada de realizare 1903-1906, în O viață în România. De la Belle Epoque la Republica Populară. 1899-1960, Ed. Fides, Iași, 2012, p. 136